Povestea lui Deal, Groh și Mirel s-a născut într-o frumoasa seara de vara, în care visam cu ochii deschiși la momentete copilăriei. Zilele calde și lungi ale vacantelor în care joaca era principala preocupare, bunica pregătea cele mai aromate mâncăruri, iar bunicul meșterea prin curte. Zile fară griji, pline de zâmbete și bucurie. Cei trei micuți sunt rodul imaginației, dar sunt inspirați de toți copiii cu idei năstrușnice, curaj și spirit de aventurier. Sper, de la mic la mare, să vă placa povestea lor și să nu uitați niciodată să vă bucurați de comorile copilăriei. – Autoarea

Într-o amiaza, după ce și-au făcut temele și și-au pupat mămicile, Grok, Deal și Mirel s-au întâlnit la locul lor preferat, la umbra cea mai deasa și răcoroasă, în fata unuia dintre cei mai înțelepți și calmi locuitori ai Pădurii Magice – Vechiul Nuc. Nu se puteau satura de poveștile lui pline de farmec și învățături. Căci Vechiul Nuc era adolescent atunci când dinozaurii erau încă pe Pământ, în văzul tuturor și încă nici nu se gândeau să se mute pe planeta Marte (unde locuiesc și astăzi).

Fragment din volumul „Comorile copilăriei” de Andra-Sorina Gruita:

„Ce ușor se formează prieteniile când ești copil. Daca iți plac bicicletele sau ciocolata, matematica sau desenele, jocurile și pădurile, negreșit iți vei găsi un tovarăș cu care să te distrezi.
Așa se întâmplă și cu cei trei. Plecaseră de acasă de nici mai bine de trei ore și deja își făcuseră doi prieteni noi. Erau tare mulțumiți de cum se desfășură ziua, dar gândul la conținutul comorii nu le permitea să stea prea mult într-un singur loc, așa că, după ce și-au promis că se vor mai vedea cât de curând la un joc de Prinde Broasca, își luară rămas-bun de la amuzantul ursuleț și porniră mai departe.
Drumul începuse să fie iar primitor, brațele copacilor nu mai erau așa unite, permițând frumosului Soare să își arunce razele până jos. Era o adevărată placere să mergi, în special împreună cu cei mai buni prieteni ai tai și mai ales în căutarea unei comori.
– Cum au reușit oare niste veverițe să fure comoara unor Pirați?!, întreabă Mirel. Adică stiu că Veverițele ar fi în stare să adune și să ascundă și tot nisipul de pe o plaja, dar cum au ajuns ele pe corabie? Stiu să înoate? Sau să zboare? Și sunt rapide, asta e clar, dar pirații sunt mari, cu tot felul de arme și bănuiesc că s-au cam enervat când niste dintoase mici au venit să-i jefuiască.
Înaintau sprinten, imaginandu-și tot felul de situații în care ba Veverițele au complotat cu Moș Ene, care a trimis rand pe rand toți pirații în lumea viselor, timp în care micile rozătoare au adunat cât au putut, ba că au vorbit cu liliputanii, care le-au dat o poțiune magica, din care daca beai trei picuri, ajungeai de dimensiunea unei ghinde, ba că a avut loc o bătălie în țoață regula, pirat versus veveriță. Rădeau atât de tare, încât la un moment dat Mirel a scos un grohăit involuntar, lucru care i-a făcut pe ceilalți doi să rada și mai cu pofta.
Și tot mergând, povestind și răzând, nici nu și-au dat seama când au ajuns la baza unui deal falnic, acoperit de un verde catifelat, deasupra căruia zburau multe pasări colorate.
– Ce fel de pasări sunt? Nu am văzut niciodată așa ceva. Par ciudate.”