„Bertoldo, Bertoldino și Cacasenno” este o culegere de trei povestiri populare. Giulio Cesare Dalla Croce (1550 -1609) este autorul primelor două, care privesc pățaniile țăranilor Bertoldo și Bertoldino la curtea din Verona a lui Alboino. regele longobarzilor. Motivul derivă din Disputa lui Solomon cu Marcolfa, cunoscut în latină din secolul al XII-lea, apărut în numerose versiuni italiene de la începutul secolului al XVI-lea. Dalla Croce a dat povestirii o amprentă mai nouă și mai interesantă, nu atât schimbând locurile, tipurile sau numele (preexistente în tradiție), cât adăugând o încărcătură morală, opunând sănătoasa gândire țărănească rafinatei ipocrizii de la curte, cu o burlescă și distractivă vervă. Bertoldo e reprezentantul modestei universități a bunului-simț care este poporul, cu mintea lui ageră reușind să „vâre în sac” pe rege, regină și curteni. Ales sfetnic al regelui Alboino, el va muri destul de iute, „căci el fasole și-a dorit/nu i-au dat și a murit”. Viața de la Curte, departe de cea simplă, țărănească, îi va fi fatală lui Bertoldo.

Călugărul bolognez Adriano Banchieri (1567 – 1634) continuă povestea lui Bertoldo și Bertoldino, adăugând-o pe aceea a lui Cacasenno, prostănacul fiu al lui Bertoldino, lipsită însă de vivacitatea caracteristică primilor protagoniști. Data publicării celor trei povestiri este incertă. 1620 pare cea mai apropiată de avdevăr. În 1716, Goldoni s-a inspirat din acest text pentru o operă bufă – Bertoldo la curte -, pe muzică de Vittorio Ciampi, iar în 1736 a avut loc o reluare a aceleiași opere, într-un poem de douăzeci de cânturi, datorat unui grup de douăzeci de literați.