Aseară m-am lăsat în sfarșit convinsă: Mai exista o speranță! Da, vă spun, chestia asta era scrisă mare de tot deasupra unei scene de operă populate de căței, maimuțe, lei, vrăjitoare bune și rele, flori multicolore și steluțe protectoare.

Dar până la urmă să știți că nu de asta m-am lăsat convinsă. Pereții sunt plini de îndemnuri frumoase care ratează inimi dezamăgite. Hai mai bine să vă povestesc puțin despre călătoria mea magică spre tărâmul de smarald al speranței.

Se făcea că săptămâna trecută primeam de la un om bun o invitație la premiera musicalului ”Micuța Dorothy”, la Opera Comică pentru Copii. Toate bune și frumoase. Se face repede sâmbătă, așa că mă înfofolesc bine și mă aventurez în cele minus 7 grade de afară ca să mă reîntâlnesc cu copilăria.

Ajunsă la locul faptei, mă scufund ca un muscoi mare și silențios în valurile gălăgioase de copii de la intrare. Un foaier ciripitor și plin de veselie, care nu aduce deloc cu peisajul morocănos din instituțiile culturale publice. În așteptarea primului gong, toata picimea e maxim preocupată: să sară după baloane multicolore de săpun, să se scălâmbaie în oglinzi care deformează, să-și facă poze cu panourile cu personaje din povești, să răsfoiască broșurile de spectacol, să alerge în zig zag, să recupereze un fular,  o căciulă, un pantof, să schimbe ultimele noutăți cu alți pici și câte și mai câte.

Întreaga devălmășie e supravegheată de privirile amuzate ale directoarei Operei, renumita soprană Felicia Filip, pe chipul căreia se poate citi bucuria.

E destul să cânți

În sala arhiplină, cele trei gonguri sunt întâmpinate de aplauze furtunoase de palme mici. Mă molipsesc rapid strigătele subțiri de încântare și surpriză care-l primesc pe primul personaj – Povestitorul. Urmează o oră și jumatate de deliciu pentru fetița din mine, care se lasa prinsă în mrejele poveștii pline de intrigi din tărâmul Vrăjitorului din Oz. Îi revăd pe Micuța Dorothy, pe cățelul Țic Țic (sic!), pe buna și ușor fandosita Regina Albă, pe Omul de Tinichea, Sperie Ciori și Papanaș – Leul cel laș, dar și pe Zug Zag, Vrăjitoarea cea Rea cu miros de mucegai, alături de ceata ei răutacioasă de maimuțe.

Desigur, ca-n orice poveste, toți vor ceva. Dorothy vrea înapoi acasă, în Kansas, prietenii ei vor un dram de minte, vor inimă și curaj. Până și vrăjitoarele au planurile lor complicate. Iar pentru asta nu trebuie decât să ajungi la Vrăjitorul din Oz, apucând-o pe Cărarea Galbenă. Care, mhmm.. e nevăzută. Dar, stai,”e destul să-i cânți ca să apară”, ne destăinuie Regina Albă.

Oho, și ce se mai cantă! Tresar încă de la primele acorduri ale muzicii semnate de Marius Țeicu. Aterizez pentru câteva secunde în fața televizorului din sufrageria anilor 80, de unde – copilă fiind – urmăream absorbită coregrafiile montate pe șlagărele îndrăgitului compozitor. Aceeași exuberanță, aceleași gesturi pline de vitalitate amplificate de culori vii și paiete, care mișcă în ritmurile anilor 80 ca și când timpul ar fi fost înghițit de crocodilii cu aripi de lilieci. Decorurile – semnate de scenograful Vladimir Turturică – sunt pline de farmec și culoare, iar efectul lor e dublat de un uriaș ecran multimedia de fundal, care te poartă într-o clipită de pe câmpul cu maci roșii cu miros amețitor pe tărâmul întunecat și amenințător al vrăjitoarelor.

Cadența spectacolului accelerează pe final, când Micuța Dorothy – ajutată de prietenii ei și de steluța protectoare primită de la Regina Albă – reușește să o învingă pe Zug Zag cea urât mirositoare. Victoria vine o dată cu o revelație: Vrăjitorul din Oz nu e decât un biet mincinos! Un artist de circ smuls din lumea lui de un balon nărăvaș cu aer cald, pe care doar scamatoriile l-au facut stâpân peste Cetatea de Smarald. Și-atunci, de ce a fost nevoie de toată tevatura asta? Nu pricep, în ruptul cozii!, cum ar zice cățelul Țic Țic.

Păi e simplu, ne explică bătrânul scamator, aveți tot ceea ce vă trebuie ca să vă îndepliniți dorințele. Aveți minte, inimă, curaj și… pantofiori de argint. Trebuie doar să vreți. Și uite-așa veți inventa o nouă poveste.

Cortina pică la fix peste acest îndemn și-mi dă răgaz să rumeg mai bine ce mi s-a întâmplat. În noua învălmașeală de la finalul spectacolului, îi mulțumesc în gând regizoarei Antoaneta Cojocaru că mi-a deschis ușa largă și luminoasă către înțelepciunea copilăriei. Mă îndrept către garderobă că să-mi recuperez pantofiorii de argint… ăăă, haina groasă de puf. În cap imi zumzăie un îndemn simplu, abia recuperat din uitare: ”Mai există o speranță!”.

Livia Cimpoeru