Îl știam ca dansatorul și mai apoi coregraful-pioner, care rupe tipare, depășește limite, inventează și se reinventează mereu. Un om spectacol, o plăcere să îl privești dansând, pentru că dansul lui exprimă mereu mai mult decât te aștepți. Virajul către regie a venit aproape firesc, iar regia de musical era cumva previzibilă. Un om atât de complex nu putea să aleagă decât o provocare. Să faci musical în România e ca și cum ai încerca să înoți în Sahara. Dar se pare că lui i-a ieșit și asta. Răzvan Mazilu a reușit să sape încă un drum nou în cultura românească actuală.
Datorită copilului meu talentat, în ultimele două luni am avut șansa să îl cunosc și chiar să îl văd la lucru pe Răzvan Mazilu, față în față cu o provocare nouă, binențeles.
Răzvan semnează regia celui mai așteptat spectacol al Operei Comice pentru Copii – Sunetul muzicii, cel mai iubit și mai longeviv musical din istorie.
Ana a reușit să treacă un casting extrem de dificil, desfășurat în două etape și, alături de alți 14 copii talentați, face parte din distribuția spectacolului.
Răzvan Mazilu, înconjurat de copii și de o parte a distribuției de adulți de la Sunetul Muzicii
Așa l-am întâlnit pe Răzvan Mazilu
Mă așteptam să văd un profesionist desăvârșit, cu standarde înalte, care lucrează minuțios. Odată cu el am descoperit și un OM. Cald, zâmbitor, extrem de atent cu copiii, un amestec de blândețe cu exigență, care impune respect și te face să îl îndrăgești pe loc.
Nu puteam să fiu atât de aproape de Răzvan Mazilu zi de zi și să nu profit. Un om care construiește nișele culturale de care are atâta nevoie România nu e de ratat, ci de luat la întrebări.
Dragă Răzvan, ești o adevărată revelație și uimire pentru mulți. Ai pornit de la dans, ai trecut spre coregrafie și apoi regie și regie de musical. Cum s-au întâmplat toate schimbările astea, le-ai căutat sau au venit ele spre tine?
Răzvan Mazilu: E exact așa cum se întâmplă în viață cu oamenii: pe unii îi cauți, alții vin spre tine, unii rămân, unii dispar, unii contează, alții deloc. Toate aceste schimbări și căutări sunt absolut firești în viața unui artist care se ia în serios, pentru care profesia înseamnă însăși viața lui. Încercăm, riscăm, greșim, ne perfecționăm, visăm. Evoluăm. Încercăm neîncercatul. Nimic nu mi se pare mai firesc pentru mine decât trecerea de la dans la teatru și de la teatru la musical, un gen total, complex, care adună împreună toate artele și le face să strălucească.
Unele provocări ți le acorzi, altele te aleg pe tine, asa cum a fost și propunerea Operei Comice pentru Copii de a monta Sunetul Muzicii, propunere la care am subscris imediat.
Cum poți lăsa să treacă pe lângă tine un astfel titlu, o astfel de provocare?
Ești mai mult decât un artist complet. Dansezi, creezi coregrafii, faci regie, gândești costume. Și îți ies toate foarte bine. Cum faci, care e secretul?
Răzvan Mazilu: Nu știu, nu am rețete, nu știu secrete. Sau poate că unul dintre secrete – pe care îl știe toată lumea – e munca. Acum, uite, e târziu și iți răspund ție, Ioana, la întrebări, mâine dimineață la 9 am proba de costum, apoi repetiții până seara la 21. Când eram mic, la școala de balet, pe unul dintre pereți era scris un citat din George Enescu. Citez aproximativ: “Arta e 10 % talent și 90 % muncă”. Atunci, copil, râdeam de acest citat, acum îl înțeleg.
Îndeplinești atât de multe roluri, dar nu ai renunțat la cel de dansator, deși „regulamentar” ai fi fost îndreptățit să o faci. De ce?
Răzvan Mazilu: Pentru că încă mai vreau să simt mirosul scenei, să simt în stomac emoția specială dinaintea ridicării cortinei, să aud sunetul unic al aplauzelor răsplătindu-mi dăruirea. Longevitatea în dans a fost cucerită demult.
Dacă ai fi întrebat pe cineva dacă în România se poate face musical, probabil ți-ar fi râs în nas. Este un gen puțin mai elitist și noi trăim încă cu senzația că românii nu trec de universul emisiunilor-tabloid. Cu toate astea, tu ai găsit sau ai creat publicul de musical în România. Înseamnă că mai avem speranță?
Răzvan Mazilu: Nu e un gen mai elitist, din contră, e unul cât se poate de popular, care aduce publicul în sala de spectacol. Desigur, dacă e făcut la modul cel mai profesionist. Poate părea, într-adevăr, elitist în România, unde toate și totul sunt în urmă. Eu am montat foarte multe spectacole de musical în provincie, unde am avut sprijinul total al teatrelor producătoare. În viitorul apropiat vom asista, desigur, prevăd, la o inflație de musicaluri, care mai de care în premieră și “pentru prima dată în România”, în fapt, niște reluări ale unor producții de afară, nimic original sau autohton.
Ar fi minunat dacă publicul ar începe să discearnă, să își educe gustul. Dar până acolo e cale lungă.
Cum se asortează “Sunetul muzicii” cu “Zaraza” (cel mai recent musical regizat de Răzvan, inspirat din Bucureștiul de altă dată)? Ai schimbat macazul față de spectacolele cu care ai obișnuit publicul, cum s-a produs schimbarea asta?
Răzvan Mazilu: Nu am nicio problemă să sar de la una la alta, din Bucureștiul interbelic în Austria din pragul celui de-al doilea război mondial, din contră, e provocator. Eu sunt un Geamăn care se plictisește repede, trebuie să îmi acord noi și noi provocări, care mai de care mai radicale.
Este prima oară când lucrezi cu copii în calitate de regizor? Cum este față de lucrul cu adulții? Ai avut parte de “surprize”?
Răzvan Mazilu: Nu e chiar pentru prima dată, am mai lucrat la Cartea Junglei cu trei copii (la Teatrul German din Timișoara, pentru rolurile Mowgli, Fetița indiană si Elefănțelul Junior) și chiar la Zaraza, la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, cu un copil în rolul Băiatului cu ziare. Niciodată nu am avut parte de o distribuție de copii atât de numeroasă.
Marea surpriză a fost faptul că sunt mult mai bucuroși când lucrează decât adulții
Știu mult mai bine ce au de făcut și au capacitatea de a absorbi ca un burete tot ce li se oferă. Am avut și am niște revelații extraordinare la repetiții, mă simt un norocos.
La primele repetiții, când echipa se închega
„Sunetul muzicii” este un nume greu, cu sonoritate și care aduce cu el niște așteptări din partea publicului. La ce ar trebui să se aștepte spectatorii? Cât să rețină și cât să “uite” din filmul celebru?
Răzvan Mazilu: Când spectatorul intră în sală, trebuie să uite tot, să dea delete la tot ceea ce știe despre acest important reper artistic, așa cum e Sunetul Muzicii. Fiecare producție aduce ceva nou, fiecare spune aceeași poveste dar într-un limbaj nou, în haine noi, cu performanțe artistice unice, irepetabile.
Te gândești să continui colaborarea ta cu Opera Comică pentru copii și în afara acestui proiect, aum că ai prins “gustul” ?
Răzvan Mazilu: Nu știu încă, nu îmi place să îmi fac niciun plan, important e să finalizam cu bine acest proiect cu miză foarte mare și vom mai vedea ce ne rezervă viitorul.
În România încă primează, din păcate, pregătirea la română și la matematică, pentru că sunt “materii de examen”, iar restul lucrurilor care ar trebui să facă parte din universul unui copil sunt semi-abandonate. Ai vreun sfat pentru părinți, din postura unui om care chiar a reușit să facă o carieră impresionantă în domeniul artistic?
Răzvan Mazilu: Da, un mesaj clar, pe care l-am tot spus în atâtea interviuri, dar nu voi obosi să îl repet:
Dacă un copil are un talent, dacă își dorește să facă ceva în arta, vă rog să îl sprijiniți, să îl ajutați, să îl încurajați, să nu îi tăiați aripile
Poate că acel copil nu va face carieră artistică, poate va alege altceva sau viața îi va rezerva alte surprize, dar faptul că, atunci când a simțit, s-a exprimat artistic, îl va îmbogăți spiritual pentru tot restul vieții.
Dacă ar fi să le dai un sfat copiilor care au un talent în zona artistică sau o pasiune, care ar fi acela?
Răzvan Mazilu: Sfatul pe care îl dă Mariei personajul Maica Stareță din Sunetul Muzicii:
Urcă orice munte, oricât ar fi de greu, urmează-ți calea, urmează-ți visul!
Spectacolul Sunetul muzicii, în regia lui Răzvan Mazilu are premiera la Opera Comică pentru copii în datele de 1, 2 și 3 iunie, de la ora 11.00 și 17.00. Detalii găsiți aici.
Credit foto copertă – Dani Ioniță (din arhiva lui Răzvan Mazilu)
Credit foto de grup – Sebastian Stoian
Scris de 
