Pusă în scenă de mii de ori, ai spune că opera bufă „Bărbierul din Sevilla” a lui Gioachino Rossini, inspirată de piesa de teatru omonimă, plăsmuită din penelul critic al lui Pierre Beaumarchais, nu mai are de oferit aproape nimic nou în ceea ce privește interpretarea. Vă așteaptă o mare surpriză după ce veți intra în Sala Mare a Operei Comice pntru Copii, pentru a urmări „Figaro, Figaro, Figaro”, o nouă adaptare de succes după această operă, în regia maestrului Cristian Mihăilescu.
Spectacol atemporal, noua premieră marca OCC te transpune în timpuri demult apuse, prin tușe specifice epocii în care se petrece acțiunea (decoruri, costume, peruci, scrisori tăinuite, trimise pe ascuns sau prin intermediari, serenade romantice sub balcon), dar, în același timp, te menține în prezent cu ajutorul unor detalii menite să accentueze comicul: o trotinetă, o motocicletă, căștile roz ale Rosinei și Polaroidul cu care îi face acestuia instantanee și, nu în ultimul rând, cățeii nostimi care îți fură câteva clipe atenția.
Povestea este deja cunoscută: tânăra și orfana Rosina, cu sânge albastru, aflată sub tutela mai vârstnicului Don Bartolo, un doctor rigid, antipatic, mereu gelos și suspicios, care țese intrigi pentru a o determina pe fermecătoarea lui pupilă să-i devină consoartă (și, eventual, să pună mâna pe zestrea ei, ca bonus). Dar, spre disperarea lui, aceasta nu-i răspunde nici pe departe cu aceleași sentimente, întrucât ea s-a îndrăgostit la prima vedere de sărmanul student Lindoro, un alter ego al Contelui Almaviva – erou pozitiv prin excelență, care nu se dă în lături de la nimic pentru a rămâne aproape de Rosina, aleasa sufletului său zburdalnic (sic!). Întreaga poveste se construiește în jurul binecunoscutului „factotum della citta” – istețul, mucalitul și vicleanul Figaro, un adevărat „om-al-Renașterii” care se pricepe la toate și îl ajută pe Conte, pe care îl cunoștea de mai demult, să se căsătorească, în cele din urmă, cu frumoasa moștenitoare.
Unul dintre cele mai electrizante și încântătoare momente este duetul „All’idea di quel metallo”, care dezvăluie laturile profund umane ale celor doi protagoniști – băieți de treabă, în esență, dar deloc străini de slăbiciunea dată de puterea banului.
Așadar, între două coafări de pisici și oxigenări de papagali (sau invers), șiretul Figaro leagă (câteodată la propriu!) și dezleagă soarta celor doi îndrăgostiți, iar pe parcurs mai influențează câteva împrejurări, printr-un efect de domino.
Ca și cum situația nu era deja destul de încâlcită, în peisaj mai apar jupâneasa Berta, îndrăgostită în secret de morocănosul Bartolo, valetul Ambrogio, care doarme pe el și mai mult încurcă lucrurile, și profesorul de muzică al Rosinei, „Maestrul” Basilio, un ins oportunist, complet lipsit de caracter, hrăpăreț, superficial și mânat doar de dorința câștigurilor rapide, prin indiferent ce mijloace, gata oricând să vândă pe oricine, în primul rând pe sine însuși: acesta complotează fără scrupule cu Don Bartolo pentru a-i compromite imaginea chipeșului amorez Lindoro/Almaviva, în fața Rosinei – parcă și vede titlurile bombastice din publicațiile spaniole de mare tiraj, precum El Pais, Liberacion, La Noticia etc., care titrează cu litere de-o șchioapă: „Corupție la nivel înalt” / „S-a aflat adevărul” / „Bomba secolului” -, dar nu se sfiește să fie martor la căsătoria acestora, in schimbul câtorva monede și al unui inel. Vorba aceea: „Bani doar să iasă, în colo, las’ pe mine!”
Noua premieră cucerește din prima clipă și ne poartă printr-un carusel de emoții și hohote de râs pe parcursul celor mai cunoscute și iubite arii ale „Bărbierului”, presărate cu travestiuri și împrumutări de personalitate, demne de piesele lui Shakespeare. Spectacolul începe ca o explozie de artificii, printr-o coregrafie modernă, urmată de intrarea în forță și complet neașteptată a lui Figaro, iar umorul acțiunii care se construiește în jurul acestuia este amplificat de întorsăturile de situație marcate de absurdul generat, nu de puține ori, chiar de personajele care forțează destinul.
Dar cel mai bine este când totul de termină cu bine: Contele Almaviva își dezvăluie adevărata identitate și se căsătorește cu Rosina, Don Bartolo se procopsește cu Berta (cu sau fără voie), iar perfidul Don Basilio rămâne cu inelul său mult iubit.
Însă replicile spumoase, redate cu măiestrie vocală – nici nu se putea altfel! – pe acordurile antrenante care ne încântă de mai bine de două secole, sunt dublate de talentul actoricesc excepțional al interpreților, de mimica expresivă, aproape cabotină, și limbajul corporal care ne prezintă chiar și câteva cascade în cadențele rapide ale operei, considerată opera bufă absolută. Un astfel de moment este atunci când Garda revine pe scenă, iar trama evoluează („degenerează”?!) în mod neașteptat.
„Figaro, Figaro, Figaro” este un deliciu pentru publicul de toate vârstele și nu contează experiența de viață pentru a sesiza subtilitățile psihologice ale personajelor și jocurile destinului, iar acesta este meritul absolut al Maestrului Cristian Mihăilescu.
Sunt convinsă că veți fi fermecați de spectacolul „Figaro, Figaro, Figaro”, iar celebrele acorduri muzicale vă vor urmări multe zile după vizionare și nu m-ar mira să faceți ca mine: să-l revedeți cu fiecare distribuție în parte, pentru a sesiza diferențele de interpretare și tușele personale date de fiecare artist personajului său.
Din acest weekend, Figaro vă așteaptă!
Alexandra Zărnescu
