Mai întâi, am spionat vinovată și fascinată, ultimele zile de repetiții. M-am ascuns în culise, am stat pe ultimul rând în sală, am urcat la balcon… Nu poate fi experiență mai copleșitoare, decât să vezi cum crește un spectacol cu…. STOP… DE LA CAPĂT… IAR STOP… Un secret de culise, pe care-l transformi într-o avanpremieră unică de stări.
Apoi, a venit premiera. Emoții în culise, nerăbdare în sală și un ultim rând, în spate, cu „ banca de rezerve”. Adică artiștii care se dublează (știți că întotdeauna sunt doi sau trei pe un rol). M-am așezat lângă ei, complice, deși numai eu știam asta. Așa că, în momentul intrării prin sală a lui Figaro (Basalic Iordache), dând noroc cu musafirii-spectatori, eu eram deja familiarizată cu scena care a zămislit ineditul adaptării regizorale a maestrului Cristian Mihăilescu. Nici momentul intrării în scenă cu motocicleta și tricicleta a contelui Almaviva (Andrei Mihalcea), deghizat în bețiv hipiot, îmbrăcat în piele, nu m-a surprins, pentru că l-am savurat la repetiții. O abordare în cheie modernă, pe alocuri, a unor scene, cu proiecții spectaculoase pe fundal, cu interpretări impecabile ale unor voci generoase și clare, prietene cu textul plin de umor al lui Beaumarchais. Cum să transformi o operă bufă monumentală, într-un musical jucăuș și plin de prospețime? Asta știe doar Maestrul Cristian Mihăilescu și echipa pe care a ales-o pentru a da viață poveștii contelui Almaviva, îndrăgostit de tânăra Rosina (Oana Șerban), care-i devine, în final, soție, grație șiretlicurilor puse la cale de Figaro. Bărbier, vizir, frizer, contabil, de toate și nimic, istețul intrigant, Figaro, râde de moravuri, prostie, infatuare și sărăcie, inventând comploturi pentru țelul final, o căsătorie cu peripeții.
Adaptare după „Bărbierul din Sevilla”, a lui Gioachino Rossini, „Figaro, Figaro, Figaro” s-a instalat la Opera Comică pentru Copii și i-a adus cu el pe ridicolul dificil, gelos, înșelat și blazat medic, Bartholo (Vicențiu Țăranu), tutore al frumoasei Rosina, de viță nobilă, pe Don Basilio (Ștefan Lamatic), un mediocru profesor de muzică al fetei, gata oricând de orice intrigă pentru un pumn de bănuți, pe contele Almaviva, grande de Spania, iubitul tainic al Rosinei. Toată intriga e înțesată de travesti-uri, qui-pro-quo-uri, comploturi meschine și ridicol de amuzante care conduc spre triumful final al iubirii firești, dintre doi tineri, Almaviva și Rosina. Artiști ambulanți, costume de nobili, țărani, notari și polițiști, căști din blăniță roz și mereu câte o glumă care-i „plăcere pentru bărbier”. Așa se joacă povestea celebrei opere care a avut praf de strănutat pe scenă și praf de râs continuu în sală. Cu peruci scămoșate, ocupat să coafeze un papagal și să oxigeneze două pisici, Figaro cucerește prin fiecare intrare în scenă, fluturându-și redingota și aruncând fraze „de tot râsul”.
Da, mă simt vinovată că mi-am stricat propria surpriză de a veni doar la premieră, dar m-am închis în Operă, ca să trăiesc aproape de ei, pas cu pas, spectacolul de culise. Are dreptate Figaro: „Vrei să faci din cea mai nevinovată femeie, o femeie șireată? Închide-o!”
Eu am asistat la două spectacole, în același timp. În dreapta mea, tinerele „dubluri” fredonau în șoaptă pasaje din ariile de pe scenă, se amuzau copios de vocea voit pițigăiată a contelui, cînd se chinuia cu serenadele sub balconul Rosinei și aplaudau aproape la fiecare scenă. I-am văzut agitați, emoționați și empatici, dezvăluindu-și rolul prin reacții. La final, știam deja că spre capătul rândului e contele, lângă mine stătea Don Basilio, mai încolo era a doua Rosina… O familie reunită cu sute de roluri jucate sau în așteptare, care fac o sărbătoare din orice întâlnire.
Chiar dacă ploaia mocănească îți sâcâie la ieșire starea, ai amintirea unei ore de haz care alungă orice nor, pleci îndrăgostită și poți chiar păși prin bălți, ca și cum ar fi ochiuri de soare. Asta, pentru că, spune Figaro: „Când iubești, inima nu-i prea severă cu născocirile minții!” Și n-ai cum să nu iubești OCC!
Dana Macsim
