Am nevoie de povești! Am nevoie să cred că zmeii, Mama Vitregă, Lupul cel Rău există, dar pot fi învinși! Am nevoie de lumea de împrumut din cărți, acolo unde orice coșmar explodează, în final, într-un vis frumos, într-o logică de basm, colorată și optimistă.
Să dai chip unor iluzii, să treci dincolo de lectură și să te confunzi cu personajele, să fii un smintit bătrân amuzant, veșnic ridicol, în căutarea dreptății și-a suferinței pentru binele celor mulți, e o libertate, comparată de Don Quijote, cu cel mai de preț dar pe care cerul îl oferă oamenilor. Îmi place Don Quijote! Veșnic înfrânt, umilit și ridiculizat, dar mereu ridicându-se în căutarea unor idealuri. Așa mi-am amintit de bietul hidalgo, cavalerul rătăcitor din romanul emblematic al lui Cervantes, lectura obligatorie de la ora de literatură universală din liceu.
„Să vezi cu ochii minții ceea ce nu există”, iată libertatea absolută a lui Don Quijote, de care n-ai cum să râzi, oricât de ridicol, stângaci și îndrăgostit fără speranță ar fi de plăsmuirea numită Dulcineea. Ce contează că armăsarul lui e mârțoaga fidelă Rosinanta? Că armura de cavaler neînfricat e, de fapt, o haină ponosită de lână? Că ligheanul ține loc de coif? De ce-ar conta că vede monștri, în loc de mori de vânt și că se luptă cu ele, ca să-și învingă fricile?
600 de personaje din roman, concentrate în câteva zeci pe scena OCC, într-o reprezentație de balet clasic de o oră, o poveste în regia și coregrafia lui Cătălin Caracaș, cu o scenografie semnată de Adriana Urmuzescu și aranjament muzical al lui Antonel Oprescu. Din toată înlănțuirea de fapte a romanului, doar episoadele cu povestea îndrăgostiților Quiteria și Basil focalizează subiectul. Greutatea celorlalte personaje cântărește cât să transmită un comic de situație care scoate mesajele din matca lor de esență tragică.
Fragmente muzicale din opera lui Ludwig Minkus au legat un spectacol cald și colorat, în care bătrînul de 444 de ani, Don Quijote dă glas aventurilor în piruetă, care vor urma. Își amintește cum a ajuns în Barcelona, a poposit la hanul lui Lorenzo și a descoperit-o pe Quiteria, întruparea Dulcineei, sufletul lui pereche. Cavalerul pleacă în căutarea iubitei, după ce Quiteria fuge în lume cu Basil, un bărbier sărac, deloc pe placul lui Lorenzo, tatăl fetei. Varianta ideală de ginere pare a fi Camacho, bogat, dar cu minte puțină și total neinteresant pentru fată. Basil e în stare de gesturi extreme, simulează sinuciderea, dar farsa e deconspirată, după ce Don Quijote îl convinge pe Lorenzo să i-o dea pe Quiteria lui Basil. Totul se încheie cu o nuntă ca-n povești.
„Don Quijote”, un balet-școală, o demonstrație de virtuozitate tehnică a unei arte mute care mișcă pe poante stări, prin coupe jete-uri, sărituri entrechat, pas de deux și miraculoase tour en l’ air. Două momente înnobilează coregrafiile impecabile ale balerinilor: tabăra de țigani, unde se ascund Quiteria și Basil și drumul către coridă al toreadorilor care dansează ca niște flăcări greu de stins, înlănțuind rond de jambes. Roșul a invadat scena, pelerinele toreadorilor s-au contopit cu volanele roșii și negre ale rochiilor „Bata de Cola”, specifice dansului tradițíonal spaniol. Rotiri amețitoare, salturi și piruete, paso doble și iar piruete, o simplitate a unor mișcări complicate care au desenat aventurile îndrăgostite de vis, mai mult decât de realitate. În sunetul de corn al lui Sancho Panza apariția micului și dolofanului Don Quijote stârnește ropote de aplauze în sală. Printre toreadori, castagnete și mori de vânt, vitejia lui naște hohote de râs. Naiv căutător de iluzii pierdute, rătăcitor prin propriile-i himere, Don Quijote refuză realitatea crudă și preferă să respire într-un vis zdrențuit și înfrânt, într-o pantomimă hazlie care lasă spațiu pentru balet, cuplului de îndrăgostiți.
Mesajul este optimist, iubirea triumfă și asta e tot ce contează. Printre cortine de fum și proiecții cu mori de vânt, Don Quijote își continuă călătoria. Ieșirea din carapacea visului echivalează cu sfârșitul. Dar ce mai contează, când lupta lui cu morile de vânt, ridicolă și zadarnică îi hrănește și-i satură închipuirile? Iar copiii râd cu poftă?
Dana Macsim
