Hârșâit de mături care adunau confetti, aplauze rătăcite încă prin lojă, la jumătate de oră după încheierea spectacolului, reflectoare care se demontau, recuzită strânsă…. și o stare de gol adânc, exact ca atunci când strângi bradul, după sărbători. Am rămas pironită zeci de minute într-un scaun din Sala Polivalentă pentru că, mai bine de două ore, am stat în picioare, cântând și dansând. Nu mă puteam rupe de starea de exaltare, hrănită cu un spectacol curcubeu, aruncat peste 4.000 de suflete. Despre creatorul acestei regăsiri în familia OCC, Maestrul Cristian Mihăilescu, nu pot să spun decât că-l văd ca pe-un hidalgo, rătăcind prin stările noastre, ale spectatorilor, cărora ne servește, de fiecare dată, felii zdravene de bucurii, greu de cântărit. Mi-l imaginez, caracterizându-se așa: „Eu sunt eu și-n jurul meu/ N-ai să vezi nici frig, nici rău!” Și la acest sfârșit de an, a decupat spectacolele stagiunii și le-a recompus într-un puzzle de arhivă, reamintindu-ne cele mai dragi momente din reprezentații.
Povestea de Crăciun cu personajele Operei Comice pentru Copii și invitați surpriză a pus în joc arta și emoția, divertismentul și arhitectura muzicală. Peste 300 de artiști au adus frenezia sărbătorilor mai aproape, prin arii clasice, colinde tradiționale, balet și piese pop-rock. Un castel de basm a deschis decorul unei succesiuni ritmice, care a alternat vocile de înger ale zecilor de copii din corurile Cantus Mundi, cu venirea „Motanului Încălțat”, însoțit de o cohortă de iepurași și cu apariția Mariei și-a copiilor familiei Von Trapp din superproducția, semnată Răzvan Mazilu, „Sunetul Muzicii”. „Valsul florilor” din baletul „Spărgătorul de nuci’’, lumea fantastică a lui Don Quijote au adus momente impresionante de balet, grație prim-soliștilor Operei Naționale, Cristina Dijmaru și Ovidiu Matei Iancu. N-a lipsit Bogdan, alchimistul care știe să facă prăjituri magice care devin praf și pulbere sau scoate kilograme de confetti, dintr-o singură foaie de hârtie ruptă. Recital Vunk, moment de percuție electrizant cu Zoli Toth, Pavel Stratan și Cleopatra și, peste toate, colindele noastre și-ale altora. Mă uitam în sală, contrariată, la un moment dat, pentru că mulți dansau și butonau telefoanele. Am văzut însă, că accesau Shazam, să afle cum se numesc piesele cântate pe scenă. Spectacolul a fost un dialog total între 8.000 de spectatori, câți au venit la cele două reprezentații de ieri și artiștii care ne-au arătat că trebuie trăit momentul aici și acum, la intensitate maximă. Costume de poveste, voci care incantau doruri de copilărie și de sărbători ca odinioară, par remedii încă nedescoperite până la capăt, pentru dependența de spectacolele OCC. Au fost Moș Nicolae și Moș Crăciun împreună într-un carusel amețitor de nostalgie și lumină.
Peste strălucirea nefardată de aseară, a coborât vocea angelică a Filipissimei, cea care îmblânzește notele, devine una cu sunetele și face din orice partitură un personaj pe care-l adori. Afișează un zâmbet care n-are nici o legătură cu lumea asta, poate doar cu vibrațiile celeste și chipurile de înger. Felicia Filip a construit în jurul ei un oraș interzis oricărei forme de răutate, kitch, frustrare sau dezamăgire. E un loc în care ne putem regăsi harul de a fi buni și înțelegători cu noi și trăirile noastre. N-ai cum să mai pleci de-aici, după ce intri. Și oricum, nu pleci la fel cum ai intrat! E un flux de emoție care circulă doar dacă ești cinstit cu artistul sau artistul cu tine! Meșteșugul de a jongla cu emoția spectatorilor și de a-i aduce-n punctul maxim de fidelizare și empatie, mi se pare cea mai profesionistă și statornică legitimație a OCC. De pașaport n-ai nevoie, pentru că nu există granițe pentru emoția trăită aici…
…..
Afară, până și gerul avea muzica lui! Fără motoare turate și claxoane nervoase, aerul de București fredona blând și cald Silent night, holy night/ All is calm, all is bright…..
Dana Macsim
