Nu mi-a plăcut niciodată Alice. Nici povestea, începută de zeci de ori în copilărie și aruncată într-un colț uitat de cameră. Prin adolescență, bizare, neverosimile, ciudate și la limita anormalului am văzut mereu întâmplările rezumate apoi în desene animate sau filme de animație. Acea lume din Țara Minunilor era un spațiu al unor experiențe stranii, care-mi agresau imaginația, nu mi-o stimulau. Așa că, am mai dat șansa unei tentative de-a înțelege, la altă vârstă, călătoria onirică a fetiței lui Lewis Carroll.
Opera Comică pentru Copii, prim-balerina Corina Dumitrescu, în ipostaza de regizor și baletul „Alice în Țara Minunilor”.
Un început de thriller, cu o proiecție în mijlocul scenei, a unui cap de copil care doarme. Apoi, lumină, dans contemporan, un decor minimalist, suprarealist și…. visul începe. E altă poveste decât cea pe care o știam? Nu, e doar altă stare!
Timpul îngheață. Există doar un acum și aici, în sală și pe scenă. Ce învăț deja de la plutirea fluidă pe poante a lui Alice? Că plictiseala te poate ajuta să plonjezi într-o lume inefabilă. Trebuie doar să închizi ochii. Și dacă ai norocul să-ți iasă-n cale un talisman, precum Iepurele Alb, cu vestă și ceas, atunci căderea în vizuină și somnul care aduce povestea, vor fi lumea ta vie și caldă de trăit.
Alice te învață să primești schimbările cu amuzament.
Alice vrea curiozitate, nu plictiseală.
Alice găsește logica absurdului.
Alice spune că e-n regulă să fii nebun. Toți suntem așa. Nu se poate să nu fii nebun, altfel, ce-ai mai căuta aici?
Alice știe că, doar dacă sfidezi timpul, poți să faci ce vrei cu lumea din viața ta. Regulile ei nu se aplică și asta o dezorientează, dar ne plimbă pe noi printr-un univers dezbrăcat de legi și norme, acolo unde poți face absolut tot ce ai chef.
Mesajele alunecă pe scândura scenei, într-o înlănțuire colorată și plină de tâlc.
Un decor cu uși supradimensionate, sulițe cu brioșe, înghețată și acadele, licori care se beau la ore fixe, un timp suspendat într-un ceas curios, care arată zilele lunii și nu ora, o fugă milenară, plină de povețe și o fată care plutește printre întâmplările pe care le naște visul.
Momentele poveștii sunt stilizate prin scene fără decor, în care personajele îmbracă spațiul cu întâmplări pe poante care țin loc de cuvinte. Cu o muzică superb aleasă (recunosc, mi-am agresat „vecinii” cu Shazam, ca să știu ce ascult, Deep East Music, de exemplu), baletul contemporan a hărăzit spectatorilor o oră de grație, în care nu stai singur. Aduci lângă tine emoție, neprevăzut, uimire și curaj să atingi cu sufletul bizareriile imaginate de Alice și prietenii ei fantastici. Creaturi bizare sfidează legile firii, Pisica-Cheshire, Regina de Cupă sau Falsa Broască Ţestoasă, Domnul Omidă, de la care Alice află ce e metamorfoza și învață să-și controleze mărimea și să-și accepte schimbarea. Purcelul cu piper, condamnat la tocăniță într-o oală mare, o Ducesă condamnată și ea la moarte, fiindcă i-a tras o palmă Reginei de Cupă, un joc de crocket cu arici în loc de minge și păsări Flamingo, în loc de ciocane, fără reguli, haotic și ciudat. Și, peste toate, același rânjet de cap de pisică. „Să i se taie capul! ”, făcu semn Regina. Și atunci, ce-ar mai rămâne oare, dacă tai capul cuiva care are doar cap?
Fără cuvinte, mă bucur de povestea scrisă pe scenă din mișcări, gesturi și mimică și las atmosfera din penumbră să vibreze. E loc și de Cadrilul Homarilor, care e viu și amuzant, perfect sincronizat cu țopăiala molipsitoare pe care o răspândește printre spectatori. Figurile din dans sunt, de la un capăt la altul al spectacolului, un recital de candoare și libertate de mișcare.
Ultima scenă, cu jocul de cărți și curtea de judecată improvizată pentru hoțul de tarte, m-a apropiat de un final de reverie haotică, ordonată de un dans spectaculos, croit pe sufletul unei zile care mirosea a primăvară.
Lângă mine, legendarul balerin, coregraf, regizor Ioan Tugearu, trăiește fiecare mișcare, ca și cum ar fi pe scenă. Se ridică ușor de pe scaun, imaginează gesturi, se mișcă o dată cu balerinii și bate tempo-ul cu degetele pe cotiera fotoliului. Nici nu simte că e privit. E acolo, în dansul de poveste și îi place al naibii de mult. Aplauzele din final, nesfârșite și cu zâmbet larg, țin loc de orice cronică.
Am ieșit din sală, încă deghizată în copil. Și ce dacă vreau să trăiesc într-o lume pe dos, rezemată de o floare de păpădie? Într-o lume în care viața e joc, iar planurile de dimineață care par, uneori, imposibile, devin realitate cu un condiment la îndemână, aruncat în ceașca de ceai…. imaginația.
Am plecat cu încă o încurajare: „Dacă nu știi unde vrei să ajungi, nu are importanță încotro te îndrepți!”
„Alice în Țara Minunilor” își merită locul în raft, iar spectacolul…. într-un cotlon de minte, aburind de imaginație.
……………………………………………………….
Sursa ficţiunii a venit dintr-o călătorie cu barca pe Tamisa, a lui Lewis Carroll, alături de nişte prieteni de familie, Hery Liddell, reverend al Bisericii Ortodoxe din Oxford şi cele trei fiice ale sale, Alice, Edith şi Lorina. Alice i-a cerut lui Lewis să spună o poveste. El a inventat o poveste pe loc, despre o fetiţă pe nume Alice, care a căzut într-o vizuină de iepure, călătorind astfel într-o lume fantastică. Emoționată, Alice Linddell i-a cerut viitorului autor de carte să o scrie pentru ea.
Alice Liddell, fetița care l-a inspirat pe Lewis Carroll să scrie povestea, a murit în Hampshire, pe 16 noiembrie 1934, la vârsta de 82 de ani.
Dana Macsim
