Suntem nebuni! Suntem nebuni cu toţii pe aici! Aceasta este replica ce te bântuie după finalul spectacolului regizat de Corina Dumitrescu, Alice în ţara Minunilor pus în scenă la sala mare a Operei Comice pentru Copii. Dacă pentru cei mici lumea zugrăvită pe scenă poate fi în acelaşi timp atât fascinantă cât şi înspăimântătoare, spectatorul adult ar trebui să fie mult mai atent şi mai receptiv la problemele ce se pun pe scenă. Una dintre acestea ar fi că în fiecare dintre noi există o doză de nebunie, o nebunie care se poate transforma în ceva patologic sau în ceva creator odată cu înaintarea în vârstă. Conceptul zugrăvit în Alice este acela de tranziţie de la o stare copilărească la una de adult, una în care apar responsabilităţile şi mai ales grijile, perioadă în care poveştile şi basmele copilăriei nu îşi mai au locul. Iar asta putem vedea chiar din prima proiecţie holografică a spectacolului, când Alice cade ca într-un vârtej într-o lume necunoscută, străină şi înspăimântătoare. Cu alte cuvinte este percepţia copilului asupra vieţii de adult, şi tânăr adult: o lume necunoscută, dureroasă dar în care îşi doreşte să ajungă cât mai repede. Trecând în extrema cealaltă, adulţii îşi doresc undeva într-un colţ inconştient, să revină în lumea copilăriei unde totul era feeric şi de basm. Un alt aspect ce necesită observat este spectrul cromatic din vestimentaţia actorilor. Dacă Alice este îmbrăcată în culori liniştitoare, în tonuri de albastru şi alb, personajele din Ţara Minunilor sunt îmbrăcate în culori ţipătoare, frizând aproape limita anxietăţii vizuale. Acest lucru este unul ce compune foarte bine conceptul spectacolului, pentru că subliniază din nou discrepanţa şi segregarea dintre cele două lumi. Muzica, luminile şi coregrafia, toate luate împreună pot duce într-o zonă psihedelică, însă lucrurile sunt bine ţinute în frâu, tocmai pentru ca cei mici să nu fie şocaţi de aceste tranziţii vizuale. Povestea nu respectă ad literam creaţia lui Lewis Caroll, ci mai degrabă prezintă personajele care o vor ajuta pe Alice în drumul ei către maturitate. Nedivagând prea mult, consider că acestui spectacoli se potriveşte perfect un considerent enunţat de către Augusto Boal în volumul său Teatrul Oprimaţilor, acela că un protagonist, oricare ar fi acela, realizează în ficţiune ceea ce nu poate crea într-o realitate obiectivă. Prin urmare, întâlnirile lui Alice se întâmplă în vis, într-o lume iluzorie, inconştientă unde realitatea este complet deformată, iar personajele sunt născociri ale propriei ei minţi
Însă această transpunere a spectatorilor în lumea fantastică imaginată de regizoare, nu ar fi fost la fel de intensă fără un ecleraj specific al luminii, iar Ştefan Vasilescu, cel ce se ocupă de light-design, a simţit din plin acest lucru. În teatru lumina joacă un rol extrem de important, ea făcând parte din spectacol, decupând o anumită secvenţă, sau îndreptându-ne atenţia către un punct anume din scenografie. Aşa se întâmplă şi în cazul reprezentaţiei de faţă, când anumite părţi din decor, sau obiecte sunt luminate specific, restul scenei fiind în penumbră. Mai mult decât atât, lumina din spectacol nu este una calmă, plăcută sau blândă ci dimpotrivă, este una care incomodează nu atât prin putere cât prin efectul vizual. Tentă roşiatică nu face decât să sublinieze şi mai tare anxietatea pe care personajul principal o simte în această lume a minunilor. Personajul principal se percepe ba fiind mai mare decât este, ba fiind mai mic, prin umrae şi decorul semnat de Vladimir Turturică sugerează aceste mişcări, scenografie ce merge în concordanţă cu efectele luminoase. Din ce am observat la cele două reprezentaţii la care am asistat, cel mai plăcut moment a fost schimbarea de decor, când uşile ce flanchează lateralele scenei se transformă în cărţi de joc. Acesta este momentul când mersul spectacolului se schimbă, ritmul fiind mult mai alert. De ce această schimbare tocmai pe final? Răspunsul nu cred că este în povestea propriu-zisă ci ar ţine mai mult de un artificiu pentru a-i scoate treptat pe cei mici din starea creată de spectacol. Cu alte cuvinte, până la momentul schimbării se creează o presiune asupra micilor spectatori, o fascinaţie dar şi o senzaţie de stupoare în acelaşi timp. Dacă spectacolul s-ar fi terminat în aceeaşi cheie, publicul ar fi ieşit bulversat, şi este important să ţinem cont totuşi, că este o reprezentaţie adresată în special copiilor. Aşadar, aceasta relaxare din final, nu face altceva decât să scoată copiii din starea de până atunci, redându-le totuşi speranţa că lucrurile nu sunt atât de terifiante precum par la o primă vedere.
În concluzie recomand spectacolul pentru starea şi experienţa vizuală pe care o oferă, pentru costume, şi mai ales pentru faptul că este totuşi ceva inovativ în spaţiul scenic românesc. Cu toate acestea, în funcţie de vârsta micilor spectatori, o explicaţie prealabilă înaintea spectacolului este utilă, atât pentru ca respectivul copil să vadă într-o cheie mai liniştitoare spectacolul, dar şi pentru a atinge măcar tangenţial mesajul pe care spectacolul doreşte să-l transmită.
Andrei Bulboacă,
Voluntar Opera Comică pentru Copii
