Ce legătură este între un bob de orz și o lalea? Nu știți?! Dar între un pătuț ivit dintr-o coajă de nucă și o mamă care-și privește făptura cu lacrimi de fericire? Încă nu ghiciți?
Ei bine, legătura este o fetiță cât un degetar, care descoperă lumea de la o înălțime liliputană. Povestea ei o știți din cărți! E Degețica! Dar adaptarea senzorială, plină de culoare și sunete din natură, nu o puteți găsi decât la Opera Comică pentru Copii. Aici, unde sala de spectacol s-a transformat în crâng, iar cei mici s-au lăsat îmbrățișați, timp de o oră, de un loc, devenit acasa lor.
Nu vă așteptați, vă rog, să vorbesc despre tehnică, despre adaptarea în sine a poveștii, decât din perspectiva unor simțuri activate, a unor stări nepereche.
„Culoarea, efectele speciale, simțurile tactil și olfactiv, dar, mai ales, utilizarea în premieră a imaginilor stop-motion, fac din spectacol un moment unic”, „avertizează” artizanul acestui laborator inițiatic. Emil Pantelimon este scenograful și făuritorul de stări și concept al acestei aventuri artistice.
Cum să-ți imaginezi că intri-ntr-o sală și aștepți un gong de început de spectacol și aerul te îmbracă în flori? Cum să nu rămâi pironit în fotoliul care arată ca un cuib de petale ce abia așteaptă să-ți umple visul? Unde ați mai văzut un spectacol, înainte de a-ncepe spectacolul?
Și, când luminile s-au stins, s-a aprins magia. Zeci de fluturi vii și fetițe-flori au răscolit fiecare centimetru de scândură a scenei, ca să arate că acolo e artă, nu o serbare școlară. Ce dacă au 3 sau 4 ani? Ce dacă balerinei de lângă ea, care are 10 ani, îi iese mai bine pirueta? Acolo e povestea lor! Basmul lui Andersen e doar un pretext! Acolo e Prințesa Florilor, multiplicată într-o sută de ambiții care rup, într-o oră de dans, minute de lecții de viață pentru noi, adulții din sală. Joaca lor serioasă, sincronizările, posturile uneori stângace, echilibrul fragil care se clatină ușor, nimic nu știrbește din strălucirea de pe scenă. Nu există bocănit, nici hârșâit de poante și sunt cam 100 de copii care-și joacă rolul pe scenă… Rutina dansului din mii de ore de repetiții, explodează în ora de magie pe care și-o oferă și ne-o oferă.
Proiectoare, lasere și mii de sunete și zgomote din natură îți copleșesc vederea și auzul. Scenele se schimbă într-un ritm amețitor pentru niște copii-balerini, care își joacă rolurile ca niște adevărați artiști. Impresionant este tunelul timpului, construit din abur, un leitmotiv pentru a duce povestea până la capăt, într-o succesiune de momente.
Urmăresc fascinată acele tutu-uri care plutesc sincron cu niște corpuri plăpânde de 3, 4 ani. 20 de kg de energie și exuberanță concurează cu turații care se amplifică într-o piruetă. „Flexibilii” sunt încălțări care le dau aripi. Lor, balerinelor profesioniste de mâine care uită, când se deschide cortina, de căzături, luxații și durere. Luminile rampei șterg orice urmă de lacrimi și neputință, iar aceste miniaturi în mișcare știu să primească modest și firesc aplauze nesfârșite.
Am un singur mare regret! Că nu am stat în culise! Acolo unde era un alt spectacol, tensionat, riguros, cu indicații scurte și rapide pe ultima sută de metri. Acolo unde era Jaqueline Bratu, coregrafa-mamă a celor 100 de copii care au urcat pe scenă. Cea care îi învață despre echilibrul în mișcare, le cultivă ambiția și le hrănește perseverența. Un om dedicat total artei pe care o predă, neobosit, consecvent și fără cusur. Cea care îmi spunea că bucuria pe care o are când își vede copiii dansând, șterge orice urmă de efort.
După spectacolele ”Frumoasa Vasilisa” și ”Prințul Crab”, puse-n scenă de Jaqueline Bratu, ”Prințesa florilor”, baletul adaptat după celebra ”Degețica”, de H. C. Andersen a lăsat miros de artă proaspătă și a sădit din foaier până în sufletele noastre, o emoție greu de descris.
Dana Macsim