Am trecut pe roșu! N-am acordat prioritate! Am ignorat un indicator rutier și un agent de poliție! DAR… ce mai contează? Am văzut „Sunetul muzicii!” Nu pe Broadway, ci pe Calea Giulești, nr.16.
Apăs frâna, trag pe dreapta, pe Kiseleff și… țin bine emoția, ca să recompun povestea. O poveste care a călătorit mai bine de cinci decenii prin sufletele și copilăria noastră și s-a oprit pe scena Operei Comice pentru Copii!
O evadare în amintire, care nu-ți dă răgaz să te ascunzi de propriile-ți trăiri, atunci când te trezești brusc în mijlocul unei procesiuni artistice. Căci așa au debutat cele două ore și jumătate de magie. Cu o procesiune de călugărițe benedictine cu lumânări aprinse în mâni, care au învăluit sala cu voci de îngeri. Un moment care a amuțit rumoarea și a deschis povestea. Publicul a devenit personaj, iar sala, o prelungire a scenei, un spațiu generos în care ecranul multimedia și elementele clasice de decor, s-au completat perfect, creând iluzia unei profunzimi nebănuite. Povestea se plimbă printr-o scenografie în mișcare, semnată Sabina Spătariu, într-un lighting design și proiecții 3D din fundal concepute de Eranio Petrușka, o distribuție de voci susținute, cu iz de dor de bunici, mere coapte și „șnițel cu miere”… adică o montare spectaculoasă a lui Răzvan Mazilu, cel care se încăpățânează să aducă musical pe scenă, într-un secol artistic, ancorat în cotidian.
Am devenit vecini cu cerul, apoi am coborât brusc în naturalețea ludică a Mariei (Ana Bianca Popescu), cea care se împrietenește cu sala de la prima apariție, împărțind flori spectatorilor și dând binețe cu o voce caldă și plină de optimism.
Trama o știți! Și melodiile le știți! O tânără rebelă, pleacă temporar de la o mânăstire din Austria, ca să aibă grijă de cei 7 copii ai căpitanului Georg von Trapp (Ionuț Grama). Maria e naivă, are haz! E „blândă ca un tril!” E expansivă și temătoare! Veselă și dezordonată! Aventura sufletului ei se izbește de cerbicia unui bărbat cu spirit cazon, care trăiește după reguli clare și care spune că cel mai bun exercițiu fizic pentru copiii lui e marșul. Copii care poartă uniforme de marinar și răspund prezent, la chemări din fluier. Sunt rodați în farse pentru guvernante și se comportă ca un personaj compact, deși sunt șapte. Nici urmă de emoție vizibilă, în jocul lor. Doar dezinvoltură, naturalețe, poftă de exprimare și de împărtășit mesaje cu publicul. Nu pot să nu-i amintesc pe cei 7 magnifici care au umplut sala de aplauze: LIESL – Maria Alexievici, GRETL – Adelina Baicu, MARTA – Antonia Pencu, BRIGITTA – Mara Săceanu, KURT – Matei Hotăranu, LOUISA – Alexandra Giurcă, FRIEDRICH – Roberto Matei Toader.
Interacțiunile cu publicul sunt permanente și te fac părtaș la bucuria, drama, încercările și reușitele personajului. Maria părăsește casa în care se îndrăgostește pentru prima oară și iese prin sală, urmărită prietenos de un reflector. Revenirea ei în scenă se face tot prin sală, așa cum alege regizorul să procedeze și cu alte personaje. Atenția ta, ca spectator, e antrenată permanent într-un joc provocator cu subiectul, ca să n-ai timp să iei vreo pauză de stare.
E aproape un sacrilegiu, să descompun spectacolul și să descriu anatomia unor scene. Totuși, există un moment care m-a marcat prin realizarea artistică și care a declanșat în public o empatie cu drama Austriei, anexată Germaniei în 1938.
Ca să scape de naziști și să poată fugi peste munți, în Elveția, familia von Trapp participă la un festival. Brusc, ofițeri SS, cu banderole cu zvastică blochează toate ieșirile din sală și stau cu ochii pe noi. Suntem acum spectatori în festivalul la care participă familia Trapp. Pe scenă, în fundal, o rotire amenințătoare și obsedantă a unei zvastici. Nu mai vine nimeni să ridice premiul, lumina se stinge, iar lanternele ofițerilor SS răscolesc cu ochi de lumină, întunericul din sală și de pe scenă. Un moment impresionant, care te aruncă în anul 1938 și-ți testează pe viu reacții pe care nu le poți avea în fața unei pelicule cinematografice. Magistral moment, construit de regizorul Răzvan Mazilu.
Nu pot să spun că „Sunetul muzicii” e un spectacol pentru copii. Simt că aș lua ceva din măreția actului artistic. Cred, mai curând, că e un pretext care să te facă să aduci în sală, copilul din tine.
E trecut de miezul nopții pe Kiseleff, martorul poveștii mele și..m-aș reîntoarce acum la OCC, să revăd spectacolul, dar aștept până la ora 11. E incompletă starea pe care ți-o lasă, dacă nu-l mai vezi măcar o dată. Arhitectura care a dat viață personajelor a transformat construcțía spectacolului într-un colos la care nu cred că s-a gândit, inițial, nici măcar Răzvan Mazilu.
Recunosc, mintea m-a dat și de data asta pe mâna sufletului și l-a lăsat să ducă iluzia dincolo de angoase și idei frânte de realitatea cotidiană. A câta oară, aici, la OCC, emoția prinde aripi și naște o fericire pură, care vibrează cu scena? A câta oară plâng, acompaniind zecile de minute de aplauze care transformă personajele de pe scenă în oameni ca noi, dar încărcați de energia unui talent care vibrează cu noi?
„Cum arată pentru mine fericirea? Fericirea ar fi să locuiesc într-un musical! Musicalul ca promisiune a fericirii!”
Răzvan! Răzvan Mazilu! Regizorul Von Trapp, refugiat în munții Elveției, care au înălțimea și grandoarea scenei OCC! Aici, unde înveți să găsești calea! În 150 de minute!
”So long, Farewell!”
PS Am întrebat-o pe Ana Bianca Popescu ce are în comun cu personajul Maria și mi-a răspuns că e la fel de „ zăpăcită”. Și am mai riscat o întrebare:
Ți-ar plăcea o viață de marțipan?
„Cui nu i-ar plăcea? De marțipan și ciocolată!:)”
Ea e Ana Bianca Popescu
Dana Macsim
