Ceea ce era anticipat să fie spectacolul anului la Opera Comică pentru Copii a întrecut orice așteptări! ”Sunetul Muzicii” – mult-așteptatul musical în regia lui Răzvan Mazilu care a avut premiera ieri, la OCC – a fost cel mai frumos cadou oferit copiilor de ziua lor. Extraordinar de răsfățat s-a simțit copilul din mine, care a retrăit intens frumoasa poveste a lui Oscar Hammerstein și s-a lăsat impresionat până la lacrimi de familiarele acorduri din ”Do-Re-Mi”, ”My favourite things”, ”The Sound of Music” sau ”So long, Farewell”.
”Sunetul Muzicii” a fost musicalul copilăriei mele și, sunt convinsă, al multor părinți prezenți aseară în sala plină ochi de la OCC. Am admirat din start curajul de a regândi regizoral un show deja perfect, care a rezistat timpului impresionând prin narațiune și muzică generații după generații. La o distanță de 53 de ani de la premiera filmului cu același nume, Răzvan Mazilu a acceptat o provocare grea și a reușit să creeze un spectacol intens, cu scene de o frumusețe și o emoție care îți taie respirația. Nici nu știi când trec cele două ore și jumătate și ajungi să te desparți cu regret de copiii familiei Von Trapp și de minunata Maria, guvernanta zăpăcită cu suflet de aur. Cu surprinzător de puține excepții, micii spectatori prezenți la premieră au rezistat maratonului artistic, lăsându-se captivați până la final de povestea plină de acțiune, savoare și înțelesuri.
Captivantă este însăși scena de debut, cu procesiunea măicuțelor de la mânăstire care străbat culoarele sălii ținând lumânări în mâini în timp și interpretând un cântec religios impresionant. Coborâm apoi din lumea îngerilor pentru a face cunoștință cu zăpăcita, deșteapta, frumoasa, dezordonata, uituca Maria. Ea însăși un înger al lumii pământene, un spirit solar și expansiv pentru care mânăstirea se dovedește a fi o haină prea sobră și prea liniștită.
Aventura Mariei în afara porților mânăstirii benedictine – ca guvernantă a celor 7 copii ai familiei Von Trapp – e și aventura noastră, a celor care devenim părinți și înțelegem minunata și covârșitoarea responsabilitate de a fi ghizi prin viață ai micilor oameni. Pentru mine, personal, a fost prima oară când am revăzut ”Sunetul Muzicii” în noua postură de părinte, ceea ce a dublat înțelegerea și emoția resimțite pe când eram copil.
Jocul excelent al actorilor și curgerea firească, fluidă a replicilor m-au ajutat să mă regăsesc foarte ușor în unele personaje – în pielea Mariei, ca mamă prietenă și confidentă a copilului, dar și în pielea căpitanului Von Trapp – spirit liber dar apăsat de responsabilitatea de a avea grijă de o ”trupă” de 7 copii pe care-i iubește. Am avut marea plăcere să ascult o Marie interpretată de Oana Șerban, una dintre sopranele mele favorite de la Opera Comică pentru Copii. O excelentă alegere a regizorului, care i-a pus în valoare nu numai vocea de excepție, ci și spiritul ludic, plăcerea de a interpreta și naturalețea, atuuri care se potrivesc de minune cu personajul. Cu brio i-a făcut față căpitanul Georg Von Trapp, alias Ionuț Grama – o voce de musical care a completat frumos vocea Oanei. Remarcabilă a fost și interpretarea Andreei Iftimescu în rolul Maicii Starețe, care a etalat o voce puternică și emoționantă în „Climb Every Mountain”. Însă cel mai simpatic personaj a fost fără doar și poate ”trupa” celor șapte șapte copii ai familiei Von Trapp – Maria Alexievici (Liesl), Roberto Matei Toader (Friedrich), Alexandra Giurcă (Louisa), Matei Hotăranu (Kurt), Alexia Vasilescu (Brigitta), (Ana Bianca Marinescu (Marta) și Adelina Baicu (Gretl). Copiii au jucat impecabili și în același timp s-a simțit bucuria lor de a fi pe scenă, în ciuda emoțiilor.
Publicul – personaj activ în spectacol
Poate cel mai mare merit al acestei puneri în scenă este că transformă publicul ca prin magie în personaj. Publicul din sală devine prieten și complice, suferă, suspină, se bucură și se simte parte a familiei Von Trapp. Nu există nici un obstacol vizibil sau invizibil între sală și scenă, iar această atmosferă intimă e creată în mod ingenios printr-un mixaj de elemente creative. Decorurile superbe semnate de Sabina Spatariu – secondate de ecranul multimedia din fundal – creează o scenă cu adâncime care dă personajelor un spațiu generos în care să se desfășoare. Sala devine ea însăși o prelungire a scenei, în care personajele iau contactul direct cu publicul și-l introduc în poveste.
Un moment care mie personal mi-a dat fiori este reprezentat de una din scenele finale, când familia Von Trapp cântă în concursul de coruri înainte de a fugi în Elveția. Brusc, Sala Mare a OCC este împânzită de soldați cu însemne naziste, creându-ne o senzație extrem de puternică. Complice cu familia fugară, părinții din public ne intrăm în rol aplaudând reintrarea lor în scenă deși știm că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Suntem răsplătiți în final când, în fața temerilor căpitanului de a-și purta familia prin munți, peste graniță, unul dintre băieți îi spune: ”Tată, ne descurcăm noi!”. Vocea copilul schimbă culoarea amenințătoare a munților și-i transformă dintr-un obstacol într-o șansă la o viață demnă. Căci până la urmă asta știu copiii cel mai bine: să ne dea speranță făcându-ne să privim prin ochii lor inocenți și încrezători.
Livia Cimpoeru
2 iunie 2018
