Am un loc de poveste, în care-mi păstrez amintirile. Un alt colț în care scriu, citesc sau plâng. Și mai am un mare spațiu în care visez. Cu încredere și cu o fărâmă de nebunie. Și în acest spațiu, nu vreau să deleg patriotismul către nimeni. Pentru că sentimentul e în fiecare dintre noi, din convingere, nu de paradă. Asta sunt sigură! De aceea, după ce am trecut puțin pe la defilarea înghețată, dar însorită de mii de oameni, steaguri și speranțe, am spus încet: La mulți ani, România mea! Și m-am îndreptat spre locul pe care-l simt din ce în ce mai mult, cadoul meu de fiecare zi. La OCC!! Aici, unde nu-mi va ajunge o lună să trec prin fiecare colț în care se naște o idee, un obiect făcut de mână, un zâmbet sau un hohot de râs. Încă sloi de gheață, după atâția militari pe care i-am văzut la paradă,am ales să intru și să mai văd o dată soldatul rus care sfidează Raiul și Iadul și care umple sala de vitalitate și bună dispoziție.
Mi-am făcut cu greu loc printre prichindeii care alergau prin foaier și pe holuri și am coborât la Undergrant. Era trecut de ora 12, reprezentația începuse, iar atmosfera era incandescentă. O dată pentru că ecranul imens din fundal își juca ideal rolul, creând efecte impresionante și jonglând cu uimirea celor mici, iar, pe de altă parte, pentru că Ivan Turbincă, adaptare modernă, condimentată cu poante și pilde spumoase, te pregătea pentru povestea fantastică de după spectacol, cea din spațiile interioare, din curtea Operei Comice și de sub Podul Grant. Am zăbovit puțin, cât să pescuiesc reacțiile celor mici de câte ori turbinca lui Ivan înghițea de-a valma și binele și răul, exact cum avea el chef să le înghesuie și am auzit amuzată o fetiță, întrebându-și tatăl dacă poate cumpăra un sac „din ăla, care s-o înghită pe doamna educatoare, că țipă prea rău!” Mi-am imaginat o secundă ce temniță grea ar fi acolo, pentru toți cei care nu ne plac.
Am mai rămas puțin să revăd călăuza lui Ivan, îngerul haios și pus pe șotii, cum îi aranjează cornițele drăcușorului, ca să-i revină vocea baritonală și am savurat explozia de ritm care a cuprins sala, când acordurile Kalinkăi au unit aplauzele din toată sala. Cum e să alegi Iadul, ca opțiune ideală de trăit la intensitate maximă, doar pentru că acolo găsești votki, lăutari și tabacioc și să sfidezi Moartea, aruncând-o în turbincă și înfometând-o? O joacă plătită scump cu nemurirea.
Alături, în Salonul Mozart, un alt nemuritor. Moș Crăciun strângea, ca și ieri, scrisori parfumate cu dorințe ale celor mici care stăteau la coadă să-l atingă măcar. Într-o firidă, înșirați la măsuțe desprinse parcă din Albă ca Zăpada, câțiva prichindei pictau căsuțe în miniatură. Văzuseră în Sala Tronului expoziția de diorame, miniaturi tridimensionale cu peisaje și căsuțe tradiționale din toate colțurile României Mari. Erau concentrați și încercau să reconstituie bucăți din machetele pe care tocmai le văzuseră. Afară, alți pitici survolau atracțiile Târgului de Poveste.
Acum 100 de ani, copii ca și ei își ascundeau sub pernă păpușile din paie și plângeau mocnit, în șuier de obuze. Astăzi, nepoții nepoților lor se bucură de liniștea Sărbătorilor și de acest Acasă moștenit cu sacrificii. Și au un punct de sprijin, unde își trăiesc în voie copilăria, în acorduri clasice sau contemporane, pe poante sau în hohote de râs, născute din miile de surprize pe care copilul OCC le vinde pe zâmbete celor mici, în miros de cozonaci, colinde, cadouri și lecții de viață, cât să le ajungă pentru călătoria matură pe care o vor traversa.
Așa că astăzi, nu pot să mai spun decât…..
…. La mulți ani OCC, din România mea!
Dana Macsim
